Bîliș Ion-Iustin BLOG: STUDIU COMPARATIV ÎNTRE PROVINCIA ROMANĂ DACIA ŞI BASARABIA PRIVIND ASPECTE ALE OCUPAŢIEI IMPERIALISTE

STUDIU COMPARATIV

ÎNTRE PROVINCIA ROMANĂ DACIA ŞI BASARABIA

PRIVIND ASPECTE ALE OCUPAŢIEI IMPERIALISTE

Bîliş Ion-Iustin

Ocuparea de către imperii străine a unor părţi din ţara noastră: Provincia Romană Dacia şi Basarabia, e drept, cu un decalaj în timp, reprezintă două răni la fel de adânci în inima poporului nostru. Din păcate, astăzi Basarabia este încă o rană deschisă. Totul pleacă de la imperialism care este definit ca politica unui stat şi a conducătorilor lui menită să sporească controlul lor asupra unor entităţi străine, cu scopul extinderii sau menţinerii unor imperii atât prin cuceriri teritoriale, cât şi prin metode indirecte vizând dominarea economică şi politică a unor state.[1] Atât în Provincia Romană Dacia [2] cât şi în Basarabia [3] avem de-a face cu unele cuceriri teritoriale rezultante ale unor războaie, urmate de dominaţii economice şi politice. Scopul principal al Imperiului Roman urmărit în Dacia a fost furtul bogăţiilor acesteia: aur, argint, sare etc.[4] Cu bogăţia capturată în urma războiului şi cu cea exploatată şi furată din Dacia pe durata stăpânirii, s-a revigorat Imperiul Roman şi s-a extins mult spre nord.[5] Rusia a urmărit un alt scop în Basarabia şi anume: controlul “Gurilor Dunării” şi extinderea exercitării influenţei în Balcani.[6] Dunărea fiind o importantă arteră comercială în Europa, Rusia şi-a dorit şi a obţinut o poziţie de control asupra acesteia.

Comparând suprafeţele Provinciei Romane Dacia şi ale Basarabiei stăpânite de Imperiul Roman şi respectiv Imperiul Ţarist sau Uniunea Sovietică constatăm că ele reprezintă, conform estimărilor, minime şi maxime care sunt relativ apropiate.

România Mare, în perioada interbelică, avea o suprafaţă de 295.641 kmp.[7] Proporţional, Republica Moldova aşa cum este cunoscută astăzi oficial internaţional, ar deţine 11,45% din această suprafaţă maximă deţinută de statele româneşti în epoca modernă.

Astăzi, România şi Republica Moldova au împreună o suprafaţă de 272.236 kmp, din care Republica Moldova are 33.845 kmp.[8] Procentual, Republica Moldova deţine 12,43% din suprafaţa oficial deţinută de cele două state româneşti.

Basarabia însă, nu este exact Republica Moldova din punct de vedere al suprafeţei. Ea nu are Transnistria dar are Basarabia istorică (Bugeacul). Suprafaţa Basarabiei este mai mare şi implicit şi procentul din suprafaţa totală a teritoriilor locuite de români este mai mare. Asta dacă luăm în considerare şi teritoriile aflate astăzi în Ucraina, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord.

Comparativ, Provincia Romană Dacia, având o suprafaţă estimată de 108.480,21 kmp reprezenta 20,68% din suprafaţa Daciei de pe vremea lui Burebista care este estimată la 524.605,78 kmp şi 40,39% din Suprafaţa Daciei în timpul lui Decebal care este estimată la 268.596,71 kmp.[9] Aceste estimări sunt maximale. Există alte estimări care ne prezintă provincia Romană Dacia ca fiind de doar 14% sau 20% din toată Dacia. Napoleon Săvescu spune în lucrările sale că numai 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru) a fost ocupat de romani.[10] Pe site-ul www.moldovenii.md, referitor la Dacia romană, se spune: Teritoriul provinciei romane Dacia cuprindea o parte a fostului Regat Dacic (cca 20%), adică Banatul, majoritatea Transilvaniei şi vestul Olteniei, celelalte teritorii dacice au rămas sub stăpînirea dacilor liberi. [11]

Putem trage concluzia că există o similitudine între ponderea deţinută de cele două teritorii ocupate în totalul suprafeţei deţinută de poporul nostru în aceste două etape ale existenţei.

Privitor la perioada ocupaţiei celor două provincii româneşti, constatăm că aceasta este foarte apropiată ca durată.

Provincia Romană Dacia a luat fiinţă în anul 106 e.n. în urma celui de-al doilea război daco-roman încheiat cu victoria Imperiului Roman condus de împăratul Traian.[12] Ea a existat sub diverse forme interne de organizare până la Retragerea Aureliană din anul 271 e.n.[13] Durata existenţei acestei provincii a fost de 165 de ani.

Basarabia a fost anexată prima dată de către Imperiul Ţarist în anul 1812.[14] Ea a fost sub stăpânire rusească timp de 106 ani până în anul 1918 cănd s-a unit cu România.[15] Timp de 22 de ani ea a aparţinut României Mari.[16] În iunie 1940 Uniunea Sovietică reocupă Basarabia.[17] Acest lucru a durat numai un an. În anul 1941 România eliberează Basarabia.[18] Libertatea acestei zone a ţării noastre este efemeră. Se întinde pe parcursul a numai 3 ani. Uniunea Sovietică ocupă Basarabia din nou în anul 1944 [19] şi o va stăpâni până în anul 1991 când s-a dizolvat URSS-ul şi Republica Moldova şi-a declarat şi obţinut independenţa, o independenţă parţială cauzată de menţinerea de trupe ruseşti în Transnistria. [20] Aceste trupe apără o independenţă unilaterală nerecunoscută internaţional, de facto, a acestei regiuni din Republica Moldova. Avem un total de 179 de ani din care stăpânirea rusească a fost de 154 de ani în trei etape, întrerupte de două etape de revenire la ţara mamă, ce însumează 25 de ani.

Procesul de deznaţionalizare intensivă a poporului nostru aplicat de aceste două imperii a durat aproximativ la fel, 165 de ani în Provincia Romană Dacia şi 154 de ani în Basarabia. Putem trage concluzia că din punct de vedere al duratei, există o similitudine între acestea.

Procesul de colonizare a teritoriilor cucerite de romani a presupus transformări importante cum ar fi: construirea de oraşe, cetăţi, castre, monumente şi reţele de drumuri pietruite, toate realizate în slujba exploatării bogăţiilor subsolului: aur, argint, sare etc.[21]

Colonii erau cetăţeni romani cu toate drepturile. Ei erau de două tipuri: civili şi militari. Colonizarea cu civili este un caz aproape unic la romani. Cei mai mulţi colonişti au fost aduşi din împrejurimile Daciei şi foarte puţini din zona Romei. Împăraţii romani au interzis mutarea de colonişti din inima imperiului în zonele ocupate deoarece populaţia se rărise foarte mult în zona actualei Italii. Coloniştii aduşi din împrejurimi erau traci. Din zonele mai îndepărtate ale imperiului au fost aduşi cei mai prigoniţi: creştinii şi preoţii lor. Printre colonişti regăsim: greci, ionieni, dalmaţi, taviani etc. Alţi colonişti au fost aduşi din: Bithinia, Caria, Pallagonia, Coelesiria, Galia, cele două Moesii etc. În Dacia stationau 30.000 – 40.000 de soldaţi (cca. 10% din totalul armatei Romei).[21]

În Provincia Romană Dacia elementele dacice persistă în timpul ocupaţiei. Exemple de astfel de dăinuiri sunt:

- cimitirele din sec. II-III (de la Obreja si Noslac, jud. Alba; Moresti, jud.Mures; Lacusteni, jud. Dolj s.a.), prin ritul de înmormântare şi inventarul specific (îndeosebi ceramica);

- toponimia este un alt argument; Majoritatea covârşitoare a oraselor Daciei romane poartă numele vechilor aşezări dacice, acest fapt explicându-se prin preluarea lor de către administraţia romană (Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroborodava, Sucidava, Malva, Durostorum, Dinogetia, Capidava s.a.); Dacice sunt si numele râurilor: Maris (Mureş), Samus (Someş), Alutus (Olt), Tibiscum (Timiş), Sargeţia (Strei) s.a; Sunt atestate astfel sigur 25 de toponime şi 33 de hidronime dacice;

- semnificativ este cazul numelui capitalei Daciei; Întemeiata în 108-110 acest oras s-a numit la început Colonia Dacia; Dezvoltată apoi de Hadrian, i s-a adaugat şi apelativul indigen Sarmizegetusa (vechea denumire, de pe timpul lui Decebal).[21]

În Basarabia, Rusia ţaristă a făcut după anul 1812 una dintre cele mai grave şi odioase crime. A colonizat forţat regiunea cu populaţie eterogenă, străină intereselor naţionale a românilor basarabeni. Ruşii au permis strămutarea în Basarabia a coloniştilor nemţi, bulgari şi găgăuzi (turci) şi mai apoi a celor ruşi şi ucrainieni. Pentru a-i încuraja pe colonişti, Rusia a acordat acestora nenumărate facilităţi. Scopul Rusiei a fost transformarea Basarabiei în „pământ rusesc”. Procesul de colonizare a fost continuat şi de Rusia sovietică.

Însă, regimurile ţarist şi sovietic n-au fost în stare să şteargă de pe faţa pământului Basarabiei neamul românesc care a continuat să existe şi aspiră astăzi din ce în ce mai vehement la unirea cu fraţii din dreapta Prutului.[22]

În ambele provincii studiate au avut loc deportări în masă. În Provincia Romană Dacia au avut loc înrolări în armata imperială. Soldaţii daci au luptat în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului.[23] În Basarabia, în perioada 1941 – 1951, au fost deportaţi, în trei valuri succesive, între 59.617 şi 68.413 persoane. Dar deportări au existat pe toată durata ocupaţiei ruseşti.[24]

Cel mai amplu exod de populaţie din Basarabia, sub administraţie imperial rusească, s-a produs în perioada anilor 90 ai secolului al XIX-lea şi până în anul 1914, când din acest ţinut au plecat peste 60.000 de persoane, ademenite cu promisiuni frumoase de către autorităţi, de a le acorda suprafeţe întinse în regiunile din Extremul Orient. Autorităţile imperiale ruse, prin promovarea unor atare politici, urmăreau, cel puţin, două scopuri majore-dezamorsarea unor tensiuni majore în spaţiul rural din Basarabia, unde, către începutul anilor 90 ai sec. al XIX-lea exista un înalt procent de familii ţărăneşti pauperizate, care constituiau un real pericol pentru destabilizarea echilibrului social fragil în spaţiul rural şi promovarea vechii politici de asimilare şi rusificare a populaţiei majoritare româneşti din ţinut prin intermediul diminuării ponderii acesteia în raport cu populaţia alogenă. Această politică de dislocare a populaţiei autohtone a eşuat, înregistrându-se consecinţe negative pentru acei care au dat curs promisiunilor tentante din partea autorităţilor imperiale ruseşti de ocupaţie, ce s-au adeverit a fi false. O bună parte dintre aceştia au revenit în Basarabia, sărăciţi de-a binelea, fără şansa de a-şi recupera proprietăţile vândute înainte de plecare.[42]

În timpul ocupaţiilor, în cele două provincii româneşti studiate, au loc răscoale, răzvrătiri şi chiar războaie.

La moartea împaratului Traian (11 august 117), în Dacia a avut loc o mare răscoala, înfrântă de Hadrian. Acesta a fost însă silit de împrejurări să abandoneze sudul Moldovei şi o mare parte din Muntenia de mai apoi deoarece erau greu de apărat.[21] Răscoalele dacilor din Provincia Romană Dacia au fost dese, chiar foarte dese. Istoria consemnează nenumărate astfel de evenimente în timpul ocupaţiei romane. De multe ori răscoalele dacilor din provincie se combinau cu atacuri ale dacilor liberi.

În perioada 1828-1835, în Basarabia au avut loc mai multe ciocniri sângeroase ale ţăranilor cu poliţia ţaristă. În 1867 au avut loc câteva răscoale ale răzeşilor din Răzeni, Chişinău, pentru apărarea moşiilor lor răzeşeşti. De asemenea au avut loc răscoale ţărăneşti şi greve muncitoreşti la Corneşti (1872, 1903), răscoalele mazililor din satele Dereneu, Ungheni, Mândreşti şi altele. Luptele s-au dus împotriva unităţilor militare ruse. Au fost foarte mulţi morţi şi răniţi din ambele părţi. Mulţi ţărani au fost întemniţaţi sau duşi în Siberia de gheaţă. În concluzie putem afirma că împotriva jugului străin, basarabenii au luptat totdeauna, deşi sunt puţine informaţii publice despre aceasta.[25]

În Republica Moldova, conform datelor furnizate de Recensământul din anul 2004,[26] după 154 ani de ocupare şi 22 de ani de influenţe ruseşti consistente (1991 - 2013), 69,50% din populaţie s-au declarat moldoveni, 1,90% români şi numai 9,40% ruşi, 11,20% ucrainieni, 4,00% găgăuzi, 1,90% bulgari şi 1,90% alte naţionalităţi. Românii au rămas şi sunt majoritari în Republica Moldova (71,40%). Rezultă că poporul nostru a supravieţuit unei lungi perioade de asuprire şi dezrădăcinare naţională. De ce să nu tragem concluzia că, într-o situaţie similară din foarte multe puncte de vedere, populaţia geto-dacă din Provincia Romană Dacia a supravieţuit şi ea după retragerea romanilor şi a revenit la propriul stil de viaţă, la limba şi tradiţiile sale alături de dacii liberi.

Mai constatăm o importantă reducere a populaţiei de naţionalitate rusă în ultimii ani în Republica Moldova.[27] Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia spre sfârşitul existenţei, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 e.n.[28] Se atestă astfel dezintegrarea administraţiei romane în provincia Dacia. Retragerea romană a presupus plecarea administraţiei, armatei şi a unor locuitori din oraşele romane. Locuitorii satelor, preponderenţi în provincie, nu au plecat odată cu ocupatorii imperiali. Ei au continuat stilul de viaţă sedentar cultivând pământul şi practicând transhumanţa peste Carpaţi în activitatea de creştere a animalelor. Plecarea locuitorilor reprezentanţi ai asupritorilor imperiali o putem asemăna părăsirii corabiei de către şobolani atunci cănd aceştia simt că aceasta se va scufunda. Aşa s-a întâmplat în Dacia, aşa se întâmplă acum şi în Basarabia.

Privitor la viaţa economică, în Provincia Romană Dacia de după cucerirea romană, observăm că se produc schimbări importante, dar nu fundamental diferite. În agricultură se schimbă proprietatea conform dreptului roman. Pământul devine ager publicus (proprietatea statului). Ocupaţiile de bază însă sunt aceleaşi ca şi înainte de cucerire, cultivarea pământului, creşterea animalelor, viticultura şi pomicultura. În minerit, romanii s-au bazat pe bogatele cunoştinţe ale autohtonilor, la care au adus unele îmbunătăţiri privind tehnici şi unelte din alte colţuri ale imperiului. Astfel ei au reuşit să crească producţia şi productivitatea şi să livreze Romei bogăţiile pentru care aceştia au luptat atât de înverşunat. Se exploata în special aur, argint, fier, cupru, sare dar şi marmură şi păcură. Meşteşugurile s-au dezvoltat şi ele în perioada ocupaţiei romane. Cele mai importante dintre ele sunt prelucrarea metalelor în nenumărate ateliere şi executarea ceramicii casnice, decorative şi pentru construcţii. Alte activităţi meşteşugăreşti sunt prelucrarea pieilor, osului, postavului. Ca noutate se produceau perle de sticlă. Comerţul s-a bazat pe exporturile masive de materii prime (aur, argint, sare, lemn etc.), cereale, vite, miere de albine şi peşte. În contrapartidă, se importau vase de lux, stofe fine, arme, fructe, vinuri sudice etc. Moneda de schimb a fost cea romană. Ea se bătea şi pe teritoriul Provinciei Romane Dacia în centrele importante.[29]

În Republica Moldova, după anul 1812, prin stabilirea hotarului pe Prut, s-a produs o izolare a Basarabiei faţă de pieţele tradiţionale din vestul său. Această barieră artificială a dus iniţial la o dezvoltare a meşteşugăritului casnic. În timp, numărul meşteşugarilor a crescut, s-au dezvoltat oraşele şi au început să apară şi să ia amplitudine fabricile, în special cele de săpun, textile şi lumânări. Constatăm că industria Basarabiei, atât cât era ea, se baza preponderent pe prelucrarea materiilor prime agricole. Comerţul se baza la export pe grâu, orz, secară, porumb, peşte şi cai. În privinţa importurilor, Austria reprezenta un furnizor de bază. Basarabia importa lemn pentru construcţii, coase, stofe de mătase, obiecte din fier etc. [30] Ca urmare a cererii de pe piaţa rusească, în timpul ocupaţiei ruseşti s-au dezvoltat o parte dintre ramurile agriculturii: pomicultura, legumicultura, viticultura şi cultivarea tutunului. [31] Per ansamblu, economia Basarabiei a progresat foarte puţin în comparaţie cu celelalte regiuni ale Europei, cu excepţia Rusiei.[31]

În Provincia Romană Dacia populaţia ocupată a opus o dârză rezistenţă în păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor.

După cucerirea Daciei de către romani, mulți istorici consideră că obiceiurile alimentare ale dacilor le-au învins pe cele ale cuceritorilor. [32]

Tehnica panificaţiei fiind cunoscutǎ şi utilizatǎ de daci şi înainte de cucerirea romanǎ este foarte probabil sǎ se fi pǎstrat sau chiar perfecţionat dupǎ venirea romanilor. Pâinea fiind un aliment hrǎnitor şi nu foarte greu de preparat a fost probabil folosit pe scarǎ largǎ de populaţia Daciei înaintea epocii romane, dupǎ cucerirea romanǎ şi dupǎ retragere.[33]

Dieta populaţiei din Dacia, atât în perioada pre-romanǎ, cât şi dupǎ venirea romanilor, cuprinde o gamǎ largǎ şi variatǎ de alimente: cereale, legume, fructe, carne, produse lactate, vinuri, bere. Produsele puteau fi consumate crude ( legume, fructe), fierte ( legume, cereale, carne), mǎcinate în fǎinǎ şi transformate în pâine ( cereale), fripte, prǎjite ( carne). Cu siguranţǎ existǎ diferenţe în alimentaţia diferitelor clase sociale. Pe lângǎ plantele şi animalele domestice mai erau consumate în alimentaţie şi cele sǎlbatice. Alimentaţia este mereu influenţatǎ de statutul social, obiceiurile şi tradiţiile locale, alimentele sau animalele specifice şi disponibile în zonǎ, intensitatea relaţiilor comerciale cu alte zone. [33]

Căluşarii, cea mai interesantă, mai complexă şi mai arhaică dintre formele coregrafice româneşti, dans de flăcăi, este jucat mai ales în săptămâna Rusaliilor şi răspândit pe întreg teritoriul locuit de daco-români. Este un joc ce dăinuie de mii de ani şi faptul că este întâlnit şi în regiunile neocupate de romani şi în regiunile fostei Provincii Romane Dacia poate sugera ideea că romanizarea nu a fost realizată în toate aspectele vieţii sociale a dacilor ci, din contră. [34]

Ioan Horaţiu Crişan a stabilit trei tipuri de fiare de plug cunoscute în Dacia în epoca romanǎ:

- tipul dacic;

- tipul celtic;

- tipul provincial roman. [33]

Observăm că tradiţia dacă în confecţionarea fiarelor de plug se păstrează şi pe perioada ocupaţiei romane.

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea dacilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile firii. [35]

Mormintele funcţionarilor romani din provincia Romană Dacia ne demonstreazã că aceştia au adoptat îmbrăcămintea dacă – cămeşă şi brăcinari. [36]

Prezenţa unor materiale arheologice de origine sau de inspiraţie dacică în interiorul unor fortificaţii (castre), în unele cazuri chiar în interiorul clădirii comandamentului, demonstrează încă o dată că dacii nu au fost nişte „barbari”. [41]

Obiceiurile funerare ale dacilor s-au transformat în mică măsură sub influenţele religioase externe ale secolelor III îHr-II dHr. Înainte de cucerirea romană şi în timpul stăpânirii imperiale, geţii practicau incinerarea ca mijloc funerar, împrăştiind apoi cenuşa, în râuri, peşteri, munţi. Conform credinţei dacice, sufletul defunctului, se detaşa de trup, urcând la cer în chip de porumbel. Prin arderea trupului părăsit de viaţă se realiza, în viziunea religioasă geto-dacă, o detaşare mai facilă şi o uşurare a sufletului, care putea străbate astfel, ca pasărea în zbor, calea spre Cer. Influenţele romane şi în special cele creştine timpurii din nordul Dunării, cele din urmă pregnante deja în secolul III dH, aduc cu sine schimbări cu privire la practicile funerare dacice. Obiceiul înhumării se impune treptat în Dacia Romană, fără ca viziunea trecerii Sufletului la Cer, în chip de porumbel, să fie abandonată. În aceste împrejurări, apar primele elemente de artă funerară - stâlpii funerari din lemn sculptat şi troiţele funerare. [37]

În ţinuturile locuite de români după retragerea romanilor din provincia Romană Dacia s-a folosit acel "obicei al pămîntului" sau "drept valah" până prin secolele XVI – XVII. Dreptul roman nu a supravieţuit după eliberarea provinciei. El este aplicabil astăzi în România dar, a fost introdus în epoca modernă. [36]

În timpul stăpânirii romane, în toată Dacia ocupată, n-a fost creat măcar un centru de cultură. De altfel romanii nu aveau nici un interes să ridice nivelul cultural al acestui popor pe care îl duşmăneau şi-l invidiau atât de mult. [38]

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului nostru pâna astazi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular - care este acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă. Ca element de permanenţă a elementelor de port de-a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşă lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian. Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită a continuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.[38]

În Basarabia, asistăm la aceeaşi dârză rezistenţă în păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor. Principala forma a luptei nationale a fost şi este lupta pentru păstrarea limbii române.

Folcloristul ieşean Teodor Burada, care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români în Europa, face în anul 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.[39]

Basarabia a fost supusă unui intensiv proces de rusificare. Şi totuşi, în 1890, autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi afirmarea specificului naţional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienţei procesului de rusificare.[40]

        În lucrarea BASARABIA IN SECOLUL XIX de ZAMFIR C. ARBURE – operă  premiată şi tipărită de Academia Română Bucureşti – Institutul de arte Grafice se spune:

“Au trecut 86 ani de când Românii din Basarabia staîi sub jugul Rusiei ortodoxe, şi până în zilele noastre ţăranul român de dincolo de Prut nu vorbesce altă limbă decât cea românăscă, nu se roagă lui Dumnezeu decât în limba părinţilor sei”

În ciuda represiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emanciparea naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie.[40]

Putem trage o concluzie importantă. În ambele cazuri studiate, avem de-a face cu o rezistenţă extraordinară a neamului şi o supravieţuire spectaculoasă a poporului nostru şi implicit a limbii, tradiţiilor şi obiceiurilor. Neamul nostru a fost flexibil, s-a înclinat în bătaia „vântului” dar de fiecare dată a revenit la verticalitate. Nu am fost un popor dur şi rigid, care ar fi riscat la un momentdat să-şi găsească un duşman puternic, care să-l fi înfrânt şi urmarea ar fi fost „ieşirea” din istorie. Am fost şi suntem un popor maleabil, adaptabil şi perseverent. Am fost puternici atunci când a fost nevoie. Imperiile ne-au cotropit dar nu au reuşit să ne elimine nici fizic şi nici spiritual. Au încercat să ne extermine şi să ne asimileze pe toate căile dar timp de 2.000 de ani nu au reuşit. Depinde de noi astăzi ca şi pe viitor să nu o facă. Prin cunoaşterea trecutului şi aplicarea în prezent a învăţămintelor acestuia, viitorul neamului este asigurat.